Cel mai grozav cadou

  "Dăruiește-ți o zi, sau măcar câteva ore, cu un copil, al tău sau al altcuiva.

Pleacă pur și simplu într-o călătorie, într-o aventură în lumea în care trăiește el: ca atunci când mergi la Paris, Londra, New York, Dubai, Cairo, Tokio… Pentru că, în pofida aparențelor, orice copil este un oraș fascinant, pe care îl cunoști prea puțin și pe care e fantastic să-l descoperi – mai ales că se și schimbă cu fiecare an, lună, zi…
Poți să rămâi și acasă; uneori e chiar mai bine să faci această călătorie acasă. Important nu este spațiul fizic, ci spațiul psiho-social pe care îl creați împreună.
Programează-te mental să taci, să vezi, să auzi, să fii curios/curioasă, să pui întrebări, să înțelegi și să reții cât mai multe. Ca atunci când mergi să vizitezi Parisul, Londra, New York-ul… Sau ca atunci când trăiești în străinătate (ori, ca antropolog, alături de băștinașii unui trib american, african sau asiatic) și ai nevoie să înveți cât mai multe.
Da, să înveți tu, nu să-l înveți pe el.
Să înveți din interacțiunea cu el, împreună cu el și de la el. Despre tine, despre el, despre lumea în care trăiți.
Relațiile cu copiii sunt cele mai profunde și mai la îndemână programe de dezvoltare personală pentru adulți – cu condiția să înveți cum să înveți din ele.
Nu e o metaforă. E un rezultat de cercetare științifică, verificat mulți ani și în experiența personală.

Am adus dovezi științific validate pentru această idee – educația împreună și în sens invers, dinspre copii către adulți – în teza de doctorat, apreciată la vremea ei de un profesor de la Sorbona ca ”o contribuție originală (…) la cercetarea internațională în domeniu”. Sunt 15 ani de atunci, cartea respectivă (Sociologia educației familiale. Familie și educație în societatea românească, Polirom, 1998 și 2002) a fost recomandată în bibliografiile obligatorii în mai toate facultățile de sociologie și științe ale educației din țară, dar nu văd nici experți și nici părinți care să folosească ideile acestea în practică.

Cei mai mulți se orientează încă după modelul vechi, al adultului care trebuie să-l învețe și să-l educe pe copil, iar aceasta explică în mare măsură revolta tot mai frecventă a adolescenților și conflictele între generații. Alții, mai ”moderni”, mai ”emancipați”, merg la polul opus și acceptă/satisfac necritic toate dorințele copiilor; uneori le copiază necritic.
Aventura pe care te îndemn să ți-o dăruiești e diferită. Te ajut imediat să înțelegi mai bine, povestindu-ți o secvență dintr-o călătorie a mea în lumea unui copil.

Are 7 ani. E adus la mine direct de la școală (de regulă, merge la after-school, dar astăzi e o zi specială). Îl ajut să-și schimbe hainele și mergem împreună în baie, ca să-și spele mâinile și fața. Ne spălăm împreună – dacă vrei ca un copil să se obișnuiască să facă ceva, nu-i spune să facă, vei deveni cicălitor / cicălitoare: fă tu lucrul acela, repetat, împreună cu el.
Așezăm împreună masa. Nu-l întreb dacă vrea să mă ajute; pur și simplu îl rog să-și pună pe masă farfuria și tacâmurile, în timp ce eu le pun pe ale mele, iar el acționează în echipă – conștientizată ca atare – cu mine, în modul cel mai natural.
Nu insist pe respectarea unor reguli stricte; echipa și bucuria de a face lucrurile împreună sunt mai importante decât locul unde sunt așezate obiectele, ori modul în care sunt folosite tacâmurile, ori firimiturile care mai cad pe jos, ori petele de pe bluză… Din când în când îl imit, exagerându-i mișcările; se corectează singur, după ce mă corectează pe mine.
Îl las să vorbească. Despre ce vrea. Copiii vorbesc mult dacă nu-i inhibi adresându-le întrebări pentru adulți – de exemplu, ”Cum a fost la școală?”, ori altele la fel de neinspirate.
- Spune-mi ”Pătrule, mănâncă-ncet!” – aud. Și văd un zâmbet șugubăț.
- Pătrule, mănâncă-ncet! – intru în joc, cu un zâmbet la fel.
- Tata mi-a spus gluma asta.
- Aha, suntem trei la masă! – descopăr eu.
Tata e, fizic, la mii de kilometri; simbolic însă, stă la masă cu noi. Mai vin apoi și mama și sora mai mare. Plus câteva personaje dintr-un film. Mâncăm toți. Nu e mai gustoasă mâncarea și mai plăcută atmosfera când suntem mai mulți?
- Ce facem acum? – întreabă când terminăm.
- Eu vreau să spăl vasele și să fac ordine aici – răspund. Tu ce vrei să faci?
- Eu vreau să mă joc lego, vreau să construiesc un elefant.
Îl urmez, cu auzul și mintea, în camera de alături.
”Mai bine aș fi un îmblânzitor de greieri…” – aud la un moment dat. Tresar. De unde până unde? Construiește un elefant și se visează… îmblânzitor de greieri?
”Ei, copilării”, ai spune, dacă gândești lucrurile cu logica adultului. Dar cadoul pe care te-am provocat să ți-l faci e să intri în lumea lui, în logica lui, să înveți și să te dezvolți din interacțiunea cu el, împreună cu el și de la el.
Începe aventura, îmi spun: ce altceva este aventura dacă nu a explora un teren total necunoscut? Iar atunci când intri în necunoscut privești și asculți. Știu, din alte experiențe similare, că-mi va fi greu să țin minte ce spune în aceste momente: reținem greu și uităm repede ce nu intră în structurile noastre de gândire și lingvistice. Iar eu vreau să învăț. Așa că mă așez la birou și-mi iau notițe în tăcere: ”Mai bine aș fi un îmblânzitor de greieri… Oare ce să fie un greier? … Mai bine aș fi în viitor. Ar fi super! Ar fi chiar tare… Cri, cri, cri, cri… Viitorul e chiar super. Chiar super.”
După câteva minute, spusele lui încep să genereze conexiuni și dezvoltări în mintea mea:

- cu atitudinea optimistă, atât de sănătoasă în viață – câți adulți au pierdut-o undeva pe drumul… maturizării?

- cu creativitatea care ne ajută să facem mai interesante acțiunile pe care le-am repetat de multe ori; evident, nu e prima dată când construiește un elefant, iar o doză de plictiseală se poate instala chiar și când te joci – câți adulți ați văzut să-și folosească spontan resursele de creativitate ca să învingă rutina?

- cu gândirea laterală…

Încep să mă întreb dacă nu cumva plictiseala este o stare pe care copiii o învață din cauză că adulții nu îi lasă și nu îi încurajează să dea curs unei tendințe naturale de a spune ce le trece prin cap, ”prostii”, ”aiureli”, ”lucruri fără legătură”, atunci când se joacă, își fac temele sau îndeplinesc o altă sarcină. – De reflectat, observat, studiat mai mult!
Mă întreb dacă nu cumva gândirea laterală, atât de utilă în rezolvarea problemelor complexe, nu le este dată natural oamenilor, iar noi o blocăm prin educația care îi învață pe copii să caute focalizându-și mintea pe un culoar strâmt. – De reflectat, observat, studiat mai mult!
Deja sunt mai bogată decât eram cu cinci minute în urmă și tocmai mi-am deschis câteva platforme de dezvoltare personală ulterioară…
Recitesc ce am notat în timp ce el vorbea doar cu sine și mintea mea navighează rapid către… poezia lui Nichita Stănescu; cam așa trebuie să fi vorbit Poetul cu sine în copilărie:

”Mai bine aș fi un îmblânzitor de greieri.
…
Oare ce să fie un greier?
…
Mai bine aș fi în viitor.
Ar fi super!
Ar fi chiar tare.
…
Cri, cri, cri, cri…
Viitorul e chiar super!
Chiar super!”

Și tocmai am înțeles ceva pe care acum mă mir că nu l-am văzut mai demult, pentru că a fost tot timpul foarte evident: copilul acesta are poezia în el. Trăiește într-o poveste continuă, asta am observat-o cu mult timp în urmă, și se exprimă cu ușurință doar atunci când o poate face într-o poezie naturală, spontană.
Despre sine, Nichita Stănescu povestea: ”am rămas repetent în clasa întâia primară. Atâta vreme cât era vorba despre nişte liniuţe oblice şi despre nişte bastonaşe, totul era OK. Când am trecut la oi-oi…”. Copilul despre care povestesc eu aici a vorbit târziu și are ceva dificultăți în învățarea cititului – dar tot ce spune e poveste, poezie, uneori filosofie curată… Nu știu dacă va deveni vreodată poet în sensul social al termenului, dar știu că poezia este o resursă cu care l-a înzestrat natura sau Dumnezeu, iar rostul adulților din viața lui e să-l ajute să învețe cum s-o dezvolte și s-o folosească în beneficiul lui și al celor din jurul lui.
De câte ori te superi pe copilul tău că învață mai greu, că nu ia note la fel de mari și premii ca alții, că nu e la fel de inteligent sau de talentat ca alții?
De câte ori ți-ai oferit – ție! – darul de a trăi alături de el aventura acestui fel de descoperire profundă, singura care te ajută să-l privești cu optimism realist și sănătos, dincolo de limitările tiparelor adulte dar și de iluziile deșarte, iar apoi să-l susții și să-l încurajezi cu optimism realist și sănătos pe drumul lui către creștere și dezvoltare?

Dăruiește-ți o astfel de călătorie și aventură a cunoașterii cu un copil, al tău sau al altcuiva. Cu adaptările necesare, e posibilă și la fel de productivă la orice varstă – chiar și în cazul copiilor acum adulti!
Te asigur că vei spune multă vreme, copilărește: Fraaate, a fost cel mai tare cadou pe care l-am primit vreodată!

Sursa: http://elisabetastanciulescu.ro/2013/12/frate-cel-mai-tare-cadou/




Subscriu- de-aceea sunt unde ma aflu si Azi:) Intre ei-dragi minuni intelepte!